Despre noi

De la întemeiere, la 1 octombrie 1905, Catedra de Slavistică de la Iaşi a avut şansa prezenţei în corpul ei a numeroase personalităţi ştiinţifice, culturale şi literare care au impus un fericit echilibru între didactică şi activitatea de cercetare, precum şi o atentă selecţie de cadre care să-i asigure recunoaşterea naţională şi internaţională a valorii ei.

Cum o arată arhivele Universităţii, la data înfiinţării sale, Catedra de Slavistică a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi purta titulatura Catedra de limbi slavice şi îl avea ca profesor agregat pe Ilie Bărbulescu (1873 – 1945).

Elev de excepţie al profesorului Ioan Bogdan, întemeietorul primei catedre de slavistică din ţară la Universitatea Bucureşti (1895), Ilie Bărbulescu se prezenta la nou înfiinţata catedră cu o bogată listă de performanţe academice: licenţiat al Facultăţii de Litere şi Filosofie la Universitatea din Bucureşti cu calificativul Magna cum laude, burse acordate de statul român pentru specializare la Berlin, Viena şi Praga, doctor al Universităţii din Zagreb, în 1899, cu lucrarea Fonetica alfabetului cirilic în texte române din veacul XVI şi XVII, precum şi o serie de importante lucrări, între care: Cercetări istorico-filologice, Bucureşti, 1900 (103 p.), Studii privitoare la limba şi istoria românilor, Bucureşti, 1902 (199 p.), pentru care Academia Română îi acordase o parte din premiul „Vasile Adamache”, Vechile relaţii ale Principatelor Române cu Croaţia, Bucureşti, 1903 (36 p.), Fonetica alfabetului cirilic în texte române din veacul XVI şi XVII, în legătură cu monumentele paleo-, sârbo-, bulgaro-, ruso- şi româno-slave, Bucureşti, 1904. Ultima carte era o nouă redactare, acum în limba română, a tezei de doctorat, dar de dimensiuni mult mai întinse (501 p., faţă de 131). Pentru această din urmă lucrare Ilie Bărbulescu a primit din partea Academiei Române premiul „Ion Heliade Rădulescu”. În fine, ultimul volum „depus la dosar” purta titlul Românii faţă de sârbi şi bulgari, număra 216 pagini şi fusese tipărit la Bucureşti în chiar anul concursului de ocupare a postului la Universitatea din Iaşi. Au urmat alte şi alte studii asupra textelor slave şi a celor scrise cu caractere chirilice, precum şi cercetări despre limba bulgară veche şi istoria limbii bulgare vechi, despre istoria literaturii ruse şi a limbii sîrbe, prin care profesorul Ilie Bărbulescu rămîne unul dintre întemeietorii slavisticii româneşti şi un creator de şcoală.

Deschiderea largă spre atîtea domenii pe care se impunea primul profesor de slavistică de la Universitatea din Iaşi corespundea intereselor ştiinţifice şi diapazonului intelectual pe care le manifesta elevul său, Petru Caraman (1898 – 1980). Doctor în litere şi filosofie al Universităţii Jagiellone din Cracovia, cu teza Colindatul la români, slavi şi la alte popoare. Studiu de folclor comparat, susţinută în 1928 la universitatea amintită şi publicată de aceeaşi universitate în 1933, acesta a fost chemat la catedra ieşeană în octombrie 1938. Studiile sale de folclor comparat şi cercetările etnologice şi etnografice, alături de cursurile de limbă slavă veche, de paleografie slavo-română, de limbă rusă şi limbă ucraineană, de literatura rusă modernă, susţinute în cei nouă ani de carieră universitară şi, în mare parte, rămase în manuscris, îl plasează pe Petru Caraman printre personalităţile ilustre nu doar ale universităţii ieşene, ci şi ale culturii româneşti în întregul ei. Valorificată intens în ultimii ani, arhiva ştiinţifică a profesorului, îndepărtat definitiv de la Catedră şi din învăţămînt, în 1947, pe motive politice, s-a materializat prin editarea unei serii de volume, articole şi studii, iar personalitatea sa impresionantă a fost surprinsă într-o monografie, publicată în 2008 de principalul său editor, profesorul I.H. Ciubotaru. Petru Caraman a rămas în memoria contemporanilor şi a foştilor săi studenţi nu doar ca impecabil specialist, dar şi prin demnitatea spiritului civic, prin contribuţia sa de patriot şi de ocrotitor al culturii, care a salvat fondurile Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi în perioada cînd linia frontului Celui de-al doilea război mondial ajunsese în apropiere de Iaşi. A fost unul dintre oamenii de ştiinţă reabilitaţi imediat după schimbările socio-politice din România de la sfîrşitul anului 1989. Catedra de Limba şi literatura rusă revenită, în 1992, la vechea ei titulatură de Catedră de slavistică s-a simţit onorată să-i poarte numele. Editura Universităţii din Iaşi i-a publicat Operele complete, între care Restituiri din domeniul slavisticii, 752 pp. (volum apărut în 20018, îngrijit adnotat şi prefaţat de Livia Cotorcea), iar Academia Română, în sfîrşit, l-a înscris pe marele slavist, etnolog, etnograf şi folclorist printre membrii săi de certă valoare.

Ca asistent al lui Petru Caraman, Alexandru Zacordoneţ (1912 – 1977), a continuat preocupările profesorului său de predare şi cercetare a limbii slave vechi şi a limbii ruse. Din 1941, anul numirii sale la Catedra de Slavistică, pînă la data pensionării sale, în 1975, acesta a predat aproape toate disciplinele lingvistice prevăzute de programele didactice, devenind autorul unui prim şi premiat Curs de slavă veche şi, ulterior, al unui studiu de Stilistică comparată ruso-română , un domeniu de bază pentru traductologie. Publicat postum (sub îngrijirea fostei sale studente, ulterior valoros cadru didactic la Catedră, Sorina Bălănescu), volumul Probleme de stilistică comparată privind limba română şi limba rusă (Iaşi, 2000) a reprezentat recunoaşterea meritelor profesorului, şef de Catedră şi conducător de doctorat, în direcţia eforturilor de teoretizare a traducerilor literare prin comentariul echivalenţelor de ordin stilistic.

Treptat şi inevitabil, în condiţiile critice de după război, cînd Catedrei de slavistică i s-a impus să devină Catedră de Limba rusă, în 1948 şi, apoi, Catedră de Limba şi literatura rusă, în 1955, varietatea disciplinelor din programa de studii a trebuit să fie acoperită prin tot mai mulţi specialişti. Susţinute de competenţa şi obiectivitatea ştiinţifică a celor care le-au reprezentat, s-au conturat acum, ca domenii autonome, mai întîi rusistica ieşeană, urmată de polonistică şi, cu intermitenţe, de bulgaristică şi ucrainistică.

În acest context, stabilirea unor colective pe specializarea limbă şi literatură s-a produs, în cadrul Catedrei, îndeosebi prin activitatea Emiliei Wanda Leviţchi (1913 – 1964), precum şi a profesorului, publicistului şi sociologului Vasile Harea (1895 – 1987). Eminent romanist, traducător de elită, filolog cu o largă deschidere culturală, vorbitor nativ de limbă rusă, absolvent al Secţiei de Limbă franceză la Univeresitatea din Iaş i,în 1939, dar şi al Institutului „Maxim Gorki” din Bucureşti, Wanda Leviţchi a fost numită, în 1948, lector la Catedra de Limba Rusă a Universităţii ieşene, unde a funcţionat pînă în 1957, cînd s-a transferat la re-înfiinţata Catedră de Limba Franceză. Membră a Uniunii Scriitorilor, dăruită cu har poetic şi cu cel al comunicării, Wanda Leviţchi nu doar a pus învăţarea şi studiul ştiinţelor literare pe locul lor cuvenit în programa de învăţămînt, dar a şi înlesnit pătrunderea Catedrei de Limba Rusă în lumea culturală a Iaşului, îndeosebi, prin relaţiile pe care le-a stabilit cu Teatrul Naţional, cu Ateneul şi cu cele mai importante reviste literare şi culturale ale timpului. A predat Curs de literatură rusă veche şi folclor, Curs de literatură rusă în secolul al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Introducere în filologie, a ţinut cursul şi seminarul de Teoria traducerii. Traducerile sale din Puşkin şi Lermontov, comentariile asupra Umanismului lui Cehov sau asupra lui Sadoveanu şi Turgheniev o recomandă ca pe un fin cunoscător al fenomenului literar, dar, mai ales, ca iniţiator al studiului traductologiei, domeniu în care şi-a iniţiat cu pasiune numeroşii studenţi , dintre care au fost angajaţi la Catedră profesoara, traducătoarea şi eseista Natalia Cantemir, profesorii Paul Popa şi Romulus Priscornic.

Asistent şi colaborator apropiat al lui Petre Andrei la Catedra de Sociologie şi Etică, bursier, între 1930–1931, la Sorbona, profesorul Vasile Harea obţine titlul de doctor al Universităţii din Bucureşti, în 1942, cu teza Filozofia lui Tolsoi. Publicată la Editura Casa Şcoalelor din Bucureşti, în 1944, lucrarea despre Tolstoi a profesorului Harea (republicată, în 2014, de Editura Universităţii din Iaşi, îngrijită, adnotată şi prefaţată de fosta lui studentă şi doctorandă, profesorul Livia Cotorcea) este primul studiu întins aplicat asupra unui autor rus la Catedra de Limba şi Literatura rusă. În 1949, Vasile Harea a fost angajat ca Profesor suplinitor de limba şi literatura rusă la Universitatea din Iaşi, de unde a fost epurat în 1952 pentru ca, în 1957, să fie reangajat pe post de conferenţiar pînă în 1965 cînd s-a pensionat. După această dată, ca profesor consultant, a condus doctorate în domeniul rusisticii. Cărturar de elită, personalitate complexă care a ilustrat atît sociologia, cît şi ştiinţele pedagogice, filozofice sau critica şi istoria literară, Vasile Harea s-a impus şi prin apreciate studii în domeniul rusisticii. Memoriile sale legate de perioada anilor 1917 – 1918, cînd, în calitate de deputat în Sfatul Ţării, a participat activ la unirea Basarabiei cu România, fac obiectul volumului său postum Basarabia pe drumul Unirii (1991).

În perioada de după 1948, domeniul disciplinelor lingvistice a cunoscut o perioadă fastă de afirmare, cînd, la Catedră, sunt angajaţi absolvenţi şi doctori ai unor prestigioase universităţi din Rusia sau din spaţiul slav. Astfel, profesorul Ariton Vraciu (1927 – 1987), care s-a format la mari specialişti de la Universitatea din Petersburg, a fost încadrat ca asistent la Universitatea din Iaşi în 1955. Doctor al Universităţii „Kliment Ohridski” din Sofia cu teza Elemente autohtone în limba română, susţinută în 1967, tînărul conferenţiar avea să adîncească studiile de slavistică în România din persectiva raporturilor cu lingvistica generală, cu gramatica comparată a limbilor slave şi cu gramatica comparată a limbilor indo-europene. În calitate de conducător de doctorate şi de şef de Catedră, din 1969, Ariton Vraciu adună în jurul său mulţi discipoli, pe care-i antrenează într-o activitate de cercetare de o largă respiraţie şi de o efervescenţă benefică pentru Catedră. În acest context, tinerii aspiranţi la titluri didactice şi ştiinţifice sunt îndrumaţi spre asociaţii internaţionale, ca cea a Profesorilor de limba şi literatura rusă sau ca Asociaţia Slaviştilor, fiind încurajaţi să participe şi să se afirme la cît mai multe sesiuni, congrese şi simpozioane naţionale şi internaţionale sau să devină Lectori de limba română în diferite ţări slave. Cărţile profesorului Ariton Vraciu Studii de lingvistică generală (Iaşi, 1972), Lingvistica generală şi comparată (Bucureşti, 1980) au fost percepute de specialiştii nu doar români ca lucrări de referinţă în domeniul de larg interes pe care îl reprezintă. Cunoscător în profunzime al limbilor baltice, profesorul Ariton Vraciu are meritul incontestabil şi de a fi relansat în lingvistica românească studierea minuţioasă a raporturilor lingvistice balto-slave care l-a condus spre analiza vechilor raporturi dintre limbile indo-europene: cele dintre balto-slavă şi germanică, slavă şi indo-iraniană, balto-slavă şi hitită, balto-slavă şi toharică, italică şi celtică şi, evident, dintre geto-dacă şi alte limbi vechi din Peninsula Balcanică. Rezultatele acestor investigaţii au fost publicate în reviste de prestigiu din ţară şi din străinătate. Folosind materialul lingvistic păstrat din geto-dacă, precum şi datele din alte limbi indo-europene, A. Vraciu a realizat în cea mai comentată carte a sa, Limba daco-geţilor, din 1980, un tablou al caracteristicilor limbii populaţiei preromane din vechea Dacie şi al raporturilor acestei limbi cu idiomurile înrudite. În plus, lucrarea respectivă oferă o imagine asupra aplicării cu consecvenţă a principiului interdisciplinarităţii în studierea fenomenelor lingvistice şi invită, în acelaşi timp, la aprofundarea investigaţiilor în această direcţie. Fiind, în cea mai mare parte, rodul cercetării personale, cursurile publicate de profesorul Vraciu beneficiază de aceleaşi atribute de rigoare şi respectare a surselor ce caracterizează activitatea sa ştiinţifică: Gramatica comparată a limbilor slave (Iaşi, 1971), Prelegeri de fonetică, fonologie, gramatică şi lexicologie a limbilor slave (Iaşi, 1975), Teoria părţilor de vorbire, partea I (Iaşi, 1982), Cursul de gramatică comparată a limbilor slave (Iaşi, 1982). Profesorul ieşean este iniţiatorul şi îngrijitorul primului Curs de gramatică istorică a limbii ruse (Bucureşti, 1965) publicat în România de un colectiv de cadre didactice de la Universităţile din Iaşi şi Bucureşti. Tot o premieră în ştiinţa românească este apariţia postumă a cărţii Introducere în lingvistica balcanică , elaborată de profesorul Ariton Vraciu în colaborare cu profesorul german Klaus Steinke. Lucrînd practic trei decenii la Catedra de limbă şi literatură rusă, profesorul Vraciu a reuşit să facă Universitatea ieşeană cunoscută în domeniul lingvisticii prin numeroasele sale participări la congrese şi conferinţe naţionale şi internaţionale ale filologilor, lingviştilor, slaviştilor şi rusiştilor. De numele său este legată şi activitatea Asociaţiei Slaviştilor din România, al cărei activ secretar a fost.

Pentru Catedră rămîne memorabilă devoţiunea cu care profesorul Vraciu şi-a îndrumat şi format numeroşii elevi, între care Dumitru Trocin (1936 – 1986), Vasile Rotundu (1939 – 2007) şi Mihai Panţîru (1939 – ). Dumitru Trocin s-a impus ca un profesor plin de har şi un cercetător dintre cei mai dotaţi al fenomenului lingvistic, după cum îl recomandă volumele Gramatica istorică a limbii ruse (1973), Istoria limbii ruse (1974), sau numeroasele studii şi articole publicate în ţară, în Polonia sau în alte ţări. Bursier UNESCO la Universitatea din Varşovia, Dumitru Trocin a contribuit decisiv, ca lector de Limba română la Universitatea din Cracovia, unde a fucţionat cîţiva ani, la cunoaşterea limbii şi culturii române în Polonia. Cursul de limba română, editat la Universitatea din Cracovia, a fost apreciat elogios de romaniştii polonezi. De aceeaşi apreciere s-au bucurat Gramatica limbii române şi Curs practic de limba română, elaborate pentru cursanţii Lectoratului de Limba română care, graţie prezenţei valoroase a lui Dumitru Trocin, se transformă în Catedra de Limba română. Preocupările de gramatică comparată a limbilor slave, încurajate de A. Vraciu, şi-au găsit expresia în studiile lui Vasile Rotundu: Tipuri arhaice de teme nominale păstrate în protoslava tîrzie; Determinanţii predicativi în limbile slave sau Acuzativul şi instrumentalul predicativ în limbile slave sau într-un grupaj de articole consacrate derivării în limbile slave şi semnate de: Dumitru Trocin, Maria Moraru, Iulia Smuc, Macovei Timofte, Gabriel Istrate (1943 – 2002), Francesca Rusu.

Investigarea problemelor teoretice referitoare la limbile slave a fost stimulată şi de predarea la secţie a unor limbi slave moderne (ceha, polona, sîrba şi croata, bulgara, ucraineana) sub aspectul lor practic. Acest fapt a prilejuit elaborarea de comunicări şi studii dedicate raporturilor culturale şi lingvistice româno-polone (D. Trocin, N. Cantemir, Sorina Bălănescu), româno-bulgare (A. Vraciu, M. Lozbă), româno-cehe (Gabriel Istrate) sau comentariilor despre traduceri din limba română în limbile bulgară şi sîrbo-croată (A. Vraciu, A. Nicoară). În acest context se detaşează constanţa şi calitatea ce caracterizează cultivarea relaţiilor româno-polone, susţinute de activitatea complexă a profesorului Dumitru Trocin şi a Nataliei Cantemir la lectoratele de Limba română de la Universităţile din Lublin şi Cracovia, de înfinţarea la Iaşi a unui Lectorat de limba polonă pe lîngă Catedra de limba şi literatura rusă, precum şi de prezenţa a numeroşi şi valoroşi profesori din Polonia ca lectori de limba polonă la acest Lectorat. Natalia Cantemir (1936 – ), doctor în Ştiinţe filologice cu o teză despre Konstantin Paustovski, pregătită sub îndrumarea profesorului Vasile Harea şi susţinută în 1973, lector la Universitatea „Marie Curie-Sklodowska” din Lublin (1978 – 1979), a primit Medalia de onoare a acestei universităţi şi, după dispariţia lui Dumitru Trocin a lucrat cu titlul de conferenţiar la Universitatea Yaghiellonă din Cracovia (1987 – 1988). Continuînd aici frumoasa tradiţie interbelică şi postbelică a românisticii, a format numeroşi românişti, a contribuit decisiv la îmbogăţirea Bibliotecii Lectoratului de limbă română şi a dus o intensă activitate culturală, ştiinţifică şi publicistică privitoare la cultura şi civilizaţia română şi polonă. Rod al acestor preocupări sunt eseurile publicate în reviste din Polonia şi România, precum şi, îndeosebi cele două volume Faptele polonezilor (I,1996 şi II,1998) editate la Iaşi. Activitatea de traducător a Nataliei Cantemir a îmbogăţit cultura română cu volume semnate de importanţi scriitori ruşi, ca M.Bulgakov, Fazil Iskander, Mihail Zoşcenko, Soljeniţîn sau K.Paustovski.

Analiza fenomenelor lingvistice ale limbii ruse sub aspect teoretic şi practic care debutase prin lucrarea prof. A. Zacordoneţ, Gramatica limbii ruse, publicată în 1949, cunoscută încă din manuscris şi apreciată elogios de Petru Caraman, a continuat prin cercetările teoretice elaborate ulterior de Mihai Lozbă (Morfologia şi Sintaxa, în perspectivă funcţional-semantică), Marcela Lozbă (Morfologia), V. Rotundu (Fonetica) şi Tamara Vraciu (Lexicologia), acoperind toate compartimentele sistemului limbii ruse contemporane.

Absolvent al Institutului „Maxim Gorki” din Bucureşti şi doctor, în 1965, al Universităţii de Stat „M. Lomonosov” din Moscova cu o teză din domeniul morfo-sintaxei limbii ruse, Mihai Lozbă (1932 – 2022), în 1960, a fost angajat prin concurs la Catedra de Limba şi Literatura rusă din Iaşi, unde a profesat pînă în 1990. Cucerind prin muncă susţinută titlurile impuse de viaţa universitară şi funcţionînd, o legislatură, ca prodecan al Facultăţii de Filologie din Iaşi, Mihai Lozbă a predat cursuri de Limba rusă contemporană şi de Istoria limbii ruse, îmbinînd în mod fericit practica predării limbii ruse şi cercetarea ştiinţifică, valorificată în publicaţii de profil naţionale şi internaţionale, precum şi în manuale de Limba rusă dedicate studenţilor secţiei. Rusistul ieşean a coordonat şi cîteva volume colective ale Facultăţii de Filologie, între care Transfer şi interferenţă la orele de limbi străine sau Tradiţional şi modern în predarea limbilor şi literaturilor străine (1986). După 1990, Mihai Lozbă a publicat cîteva lucrări în domeniul românisticii, vizînd îndeosebi problema limbii române în spaţiul romanităţii orientale şi al culturii române în istoria ei (Romanitatea orientală în perspectivă eminesciană (2008), Formarea limbii române (2015), Românii şi limba lor (2016) etc.). Între 1967 şi 1990, şi-a desfăşurat activitatea la Catedră Marcela Lozbă (1935 – 2022), doctor în Filologie al Universităţii „M. Lomonosov” din Moscova, care a explorat domenii ale limbii ruse, ca frazeologia, onomastica sau stilistica. Dascăl de vocaţie, şef de catedră, Marcela Lozbă a încurajat formarea unui colectiv de practica limbii care urma să elaboreze materiale didactice pentru toţi anii de studii de la secţiile A şi B ale Catedrei.

Problemele puse de predarea limbii ruse în mediul românesc care, între 1950 şi 1960, au dus la crearea, în cadrul Catedrei de Slavistică, a unei „şcoli practice”, ilustrate de Maria Bivol, Tatiana Măleanu, Elena Stratulat, Simon (Shlioma) Friedenthal sau Iulia Smuc, şi-au sporit complexitatea în momentul cînd Catedra trebuia să răspundă exigenţelor funcţionării pe două secţii: secţia Rusă principal (cu Română şi alte limbi străine, secundar) şi secţia Rusă secundar. Cadrele didactice angajate la Catedră după 1960: Macovei Timofte, Svetlana Negru, Adriana Nicoară (1940 – ), Livia Cotorcea (1940 – ), Sorina Bălănescu (1941 – ), Francesca Rusu ş.a. au răspuns acestor exigenţe prin publicarea unui număr apreciabil de lucrări, culegeri de texte comentate, exerciţii de gramatică practică, fragmente alese pentru traduceri şi retroversiuni, elaborate în corelare cu disciplinele predate la cursurile teoretice de limbă şi literatură, toate apărute la Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”. Amintim, în acest sens, manualele de Curs practic de limba rusă, elaborate pentru ani de studiu diferiţi, de Elena Stratulat, Marcela Lozbă, Iulia Smuc,Tamara Vraciu, Svetlana Negru, Adriana Nicoară şi Mihai Panţiru. În 1974, Iulia Smuc şi Adriana Nicoară scot un Curs practic de limba română pentru studenţii străini, prima încercare de acest fel la nivel naţional. Metoda intensivă, abordarea tradiţională prin gramatică şi traducere s-au dovedit utile atît generaţiilor care au studiat rusa ca unică specializare, cît şi studenţilor care studiau această limbă la o secţie secundară a Facultăţii. Competenţa implicată în alcătuirea materialelor de studii respective se regăseşte şi în lucrările redactate pentru studenţii de la specializările non-filologice (practic, de la toate facultăţile din cadrul Universităţii, într-o perioadă cînd rusa se studia obligatoriu), cu beneficii imediate pentru utilizatori. Vezi, în acest sens, culegeri de texte şi exerciţii elaborate şi publicate pentru Facultatea de Fizică (autor Livia Cotorcea), pentru Facultatea de Matematică (autor Sorina Bălănescu), pentru Facultatea de Stiinţe Economice (autori Dumitru Trocin, Timofte Macovei, Adriana Nicoară), pentru Biologie (autori Stefan Popa şi Andreas Rados) sau pentru Stiinţe Juridice (autor Timofte Macovei). O atare efervescenţă în redactarea manualelor de limba rusă era susţinută şi susţinea, la rîndul ei, calitatea cursurilor de Metodica predării limbii ruse, ţinute de Elena Stratulat şi de Vasile Rotundu, autori de cursuri inedite în domeniu. Metodica respectivă trebuia să răspundă nu doar formării studenţilor, viitori profesori de şcoală medie, dar şi pregătirii profesorilor înşişi, veniţi, periodic, la cursurile pentru definitivat, gradul al II-lea şi perfecţionare organizate de universitate.

Preocupările pentru o bună şi eficientă predare a disciplinei nu puteau lipsi nici la cursurile şi seminariile de Literatură rusă care angajau o bună parte din cadrele didactice ale Catedrei. În acest sens, se impunea conceperea şi publicarea de lecţii, manuale şi antologii privitoare la epocile afirmării fenomenului literar în Rusia, lucru ce s-a şi realizat, după 1970, prin: Lirica rusă în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Antologie, 1972 (autor Livia Cotorcea), Lecţii de folclor rus, 1973 (autor Ştefan N.Popa), Istoria literaturii ruse sovietice. Poezia, 1974 (autor Natalia Cantemir), Lecţii de Istoria literaturii ruse în secolul al XIX-lea, 1976 (autori Sorina Bălănescu şi Livia Cotorcea), Literatura şi civilizaţia rusă în prima jumătate a secolului al XIX-lea, 1980 (autor Livia Cotorcea), Materiale pentru studiul literaturii şi civilizaţiei ruse de la sfîrşitul secolului al XIX-lea – înc. Sec. XX (1890 – 1917). Tabel cronologic, 1982 (autor Natalia Cantemir), Istoria literaturii ruse din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (1870 – 1890), 1994 (autor Sorina Bălănescu).

Ca şi materialele elaborate pentru studiul teoretic şi practica limbii ruse, cursurile şi antologiile destinate studiului literaturii şi civilizaţiei ruse erau analizate în cadrul şedinţelor de Catedră de către o comisie de specialişti şi supuse aprobării pentru publicare de către întregul colectiv. Adăugate prezentării regulate în şedinţele de Catedră de referate de doctorat, de recenzii şi comunicări ştiinţifice, aceste analize au constituit o adevărată şcoală a dialogului şi a evaluării de sine, un imbold pentru o devenire profesională în care a primat recunoaşterea meritului şi a strădaniei de a deveni cît mai bun în domeniu. Strădanie care a fost recompensată şi prin trimiterea la şcoli de vară (în Rusia, Serbia sau Polonia – Dumitru Trocin, Vasile Rotundu, Ştefan N.Popa, Adriana Nicoară, Livia Cotorcea, Mihai Panţîru), cît şi la efectuarea de stagii pe lîngă specialişti şi documentare pentru pregătirea tezei de doctorat (1973, Moscova – Sorina Bălănescu şi Leningrad – Livia Cotorcea).

În redactarea cursurilor de literatură şi civilizaţie rusă s-a fructificat experienţa cîştigată de autori în anii de predare, cît şi, mai ales, în pregătirea şi susţinerea doctoratului sau în participarea la diferite manifestări ştiinţifice organizate anual de Facultatea noastră sau de Asociaţia internaţională a profesorilor de limba rusă şi Asociaţia naţională şi internaţională a slaviştilor. Aşa se face că volumul semnat de Sorina Bălănescu şi Livia Cotorcea este citat în Enciclopedia Leromontov, apărută la Moscova în 1981, iar cele două cursuri de Literatură şi civilizaţie rusă, redactate de aceleaşi cadre didactice pentru secolul al XIX-lea, figurează astăzi în bibliografia obligatorie recomandată studenţilor de la secţiile de rusistică din Bucureşti şi Cluj-Napoca. Sporul de cunoaştere, de metodă şi de interpretare s-a fructificat îndeosebi la cursurile postuniversitare. Lecţii ţinute aici au fost analizate în Catedră şi, începînd cu 1984, au fost publicate în seria de volume multiplicate sub titulatura Prelegeri, studii de slavistică. Materiale pentru definitivat, gradul al II-lea şi perfecţionare (coordonatori de numere Marcela Lozbă, Vasile Rotundu, Livia Cotorcea şi Sorina Bălănescu). Structura complexă a respectivelor volume, apărute o dată la doi ani, precum şi originalitatea materialelor incluse în ele, a impus transformarea lor în revistă. Astfel,începînd cu numărul VI din 1993, începe să apară revista Studii de slavistică (redactori: Livia Cotorcea, Sorina Bălănescu, Mihai Lozbă, Emil Iordache). Prinsă în Nomenclatorul revistelor editate de Universitatea din Iaşi, această publicaţie a apărut în 15 numere, ultimul apărut în 2011. În această revistă au publicat mari specialişti în slavistică şi rusistică din ţară şi din străinătate (Rusia, Franţa, Germania, Italia, SUA, Polonia, Cehia), împrejurare ce i-a asigurat ţinuta şi circulaţia în mediul unor culturi diferite.

Un momernt important în viaţa Catedrei l-a constituit sărbătorirea a 8o de ani de slavistică la Universitatea din Iaşi, cînd, în 1985, sub egida Asociaţiei Slaviştilor, a Societăţii de Studii Filologice şi a Facultăţii de Filologie s-a organizat la Iaşi un Simpozion naţional sub această titulatură. Au participat specialişti din toată ţara, comunicările ţinute cu acest prilej fiind publicate în 1987 în volumul 80 de ani de slavistică la Universitatea din Iaşi, îngrijit de organizatoarele simpozionului Livia Cotorcea (şef de Catedră) şi Sorina Bălănescu. Aceleaşi cadre didactice au fost solicitate să participe, alături de colegi de la Limba Română şi de la Literatura Română, la editarea în 1986, a unui volum al Facultăţii de Filologie sub titlul de Lingvistică. Poectică. Stilistică. După 1990, Livia Cotorcea, alături de colegi de la Catedra de limba franceză şi de Limba engleză, este coautor la volumul Terminologie poetică şi retorică din 1994, iar Sorina Bălănescu este numit redactor şef la revista „Analele ştiinţifice ale Universităţii „Alexandu Ioan Cuza”, Secţia de Limbi şi Literaturi străine”, pentru anii 1998 şi 1999.

Exigenţele au sporit cînd, generaţia angajată la Catedră după 1960 a adăugat domeniului istoriei literare (studiat de la perioada veche a literaturii ruse pînă la literatura de ultima oră, numită sovietică şi asigurat cu manuale apărute la Editura Universităţii din Iaşi) preocupări pentru ştiinţe ale literaturii în care cultura rusă a avut un cuvînt de spus: poetica şi stilistica, teoria genurilor literare, teoria limbajului poetic, avangarda rusă (Livia Cotorcea), mari regizori ruşi din secolul XX (Sorina Bălănescu), semiotica traducerii şi nobeliaţii literari ruşi (Emil Iordache). Înainte de 1990, dar mai ales, după acest an, cîteva dintre aceste ştiinţe şi teme au făcut obiectul unor cursuri curente, altele au fost predate la Cursurile speciale, lărgind orizontul studioşilor şi înlesnindu-le o mai adîncă percepere a fenomenului literar. Publicarea, îndeosebi după 1990, a unor materiale în tematica respectivă a susţinut procesul de familiarizare a studenţilor şi cursanţilor la postuniversitate cu domeniile noi abordate: Teoria limbajului poetic. Şcoala filologică rusă şi sovietică , 1983 (în limba rusă), 1994( în limba română) (autor Livia Cotorcea), Introducere în opera lui Velimir Hlebnikov, 1997 (Livia Cotorcea). Cu titlul de noutate se impun şi cursurile de paremiologie, mitologie slavă şi poetica basmului rus, ţinute la licenţă şi masterat de Ilie Danilov (1946 – 2012), absolvent, în 1971, al Secţiei de Limba Rusă –Limba Română de la Universitatea din Iaşi, rusist apreciat, poet, prozator, dramaturg. Angajat pe post de conferenţiar prin concurs, în 1999, Ilie Danilov se înscrie printre cadrele didactice valoroase ale Catedrei de slavistică. Doctor în Filologie din 1996 la cunoscutul lexicograf Gh. Bolocan cu teza de doctorat Analiza lingvistică a proverbelor ruseştii, înscriind în activitatea sa ani de prestare ca lector de limba română la Universitatea de studii stăine din Beijing (1981 – 1984, 1997 – 1998) şi la Universitatea din Veliko Tîrnovo, Bulgaria (1992 – 1994), Ilie Danilov este autorul unor apreciate studii, articole şi cărţi de rusistică şi slavistică (Paremiologia rusă din perspectivă comunicativă, lingvistică şi stilistică, Veliko Tîrnovo, 1995, Repere paremiologice româneşti, 1997), Dicţionar de mitologie slavă (Iaşi, Polirom, 2007), precum şi al unor manuale de limba română pentru studenţii străini (Limba română curs practic pentru studenţii chinezi, Beijing, 1984, Limba Română. Curs intensiv, Veliko Tîrnovo, 1994, Essential Romanian for foreign students, Iaşi, 1996).

În studierea domeniilor lingvistice şi literare au fost antrenaţi şi membrii Cercului ştiinţific studenţesc care a funcţionat, constant şi cu eficienţă, pe lîngă Catedră, avîndu-i ca îndrumători pe Vasile Harea, Marcela Lozbă, Livia Cotorcea şi Sorina Bălănescu. Pe lîngă cerc, a funcţionat un cor care, sub conducerea Mariei Bivol, a Tatianei Măleanu şi a Liviei Cotorcea a dat spectacole în instituţii de cultură din Iaşi, cît şi din alte locuri din ţară.

Comentariul de stilistica, poetica şi semiotica traducerii conturează un domeniu predilect al cercetării ştiinţifice de la Catedra de Slavistică. În prelungirea preocupărilor ilustrate de Wanda Leviţchi, Vasile Harea, Al. Zacordoneţ, cronici concludente pentru stăpînirea metodei de lucru şi rigoarea observaţiilor critice au semnat în publicaţii de prestigiu din ţară şi din străinătate Natalia Cantemir, Livia Cotorcea, Adriana Nicoară, Sorina Bălănescu. Volumele de traduceri, tipărite la Editurile Junimea şi Univers, ca şi tălmăcirile din paginile revistelor Convorbiri literare, Cronica, Ateneu şi Luceafărul (semnate de N. Cantemir, L. Cotorcea, A. Nicoară, G. Istrate şi A. Rados) dau elevaţie actului creator al traducerii, propunînd versiuni româneşti ce motivează şi susţin dimensiunea culturală şi ştiinţifică a Catedrei. Elaborînd versiuni prime în limba română, însoţite de studii ample consacrate literaturii modernismului rus (vezi volumul Avangarda rusă din 2005 şi colaborările la revistele de profil Caietele Tristan Tzara şi Caietele avangardei sau la revista rusă Golosa Sibiri), precum şi versiuni din literatura clasică, profesor Livia Cotorcea a insistat în activitatea ei pe ideea „traducerii cu program”, adică a traducerii care să se adreseze şi lucrărilor esenţiale de istorie, cultură sau filozofie rusă. Această intenţie nu contrazice „traducerea ca lectură critică”, teoretizată şi practicată de Emil Iordache (1953 – 2005), fost student al Universităţii din Iaşi, profesor la Catedra de slavistică a acestei universităţi între 1991–2005 şi, cîţiva ani, şef al acestei Catedre. Reputat comentator al fenomenului literar şi traducător plin de har, Emil Iordache şi-a înscris în palmares nu numai versiuni memorabile din Esenin, Puşin, Dostoievski, Blok, Harms, Platonov, Nabokov, dar a şi inaugurat, la noi, domeniul de semiotică a traducerii prin teza de doctorat Semiotica traducerii poetice, susţinută la Universitatea din Timişoara sub conducerea cunoscutului slavist Ivan Evseev şi publicată la Iaşi în 1994 şi 2003. Profesorul şi omul de cultură ieşean a realizat un volum remarcabil de transpuneri în limba română a unor opere clasice şi a unor autori practic necunoscuţi la noi, printre care mulţi filozofi şi filozofi religioşi. Calitatea demersurilor sale de critic şi de teoretician al fenomenului literar, ca şi neobosita lui activitate de traducător l-au impus atît în mediul universitar (care l-a solicitat pentru predare nu doar la Secţia de Slavistică, dar şi la alte secţii ale Facultăţii de Litere), cît şi în cel literar, care l-a răsplătit cu numeroase premii şi l-a pus la conducerea unor publicaţii culturale şi literare de prestigiu, între care Convorbiri literare şi revista Kitej-Grad, al cărei fondator este împreună cu Ilie Danilov. Experienţa bogată, teoretică şi practică în traductologie a condus, după 2000, la introducerea unui modul de Traductologie pentru limbile rusă şi polonă în programa cursurilor de masterat.

Catedra a oferit culturii române o perspectivă nouă asupra personalităţii şi operei lui F.M. Dostoievski, prin transpunerea unor texte, pînă la acea dată inedite pentru cititorul român (Jurnalul de scriitor (I,II,III) tradus de un colectiv coordonat de Emil Iordache şi Scrieri politice, în versiunea lui Ilie Danilov), prin realizarea unor versiuni noi, critice, ale unor scrieri beletristice, precum Idiotul, Însemnări din subterană, Jucătorul, Adolescentul, Soţul etern etc., sau prin elaborarea unor lucrări de exegeză axate pe opera unor mari scriitori ruşi. In acest context, nu puteau lipsi preocupările pentru cercetarea relaţiilor româno–ruse şi a celor româno–polone.

În plus, prin Leonte Ivanov şi Marina Vraciu, Catedra a participat la un proiect interdisciplinar de restituţie a moştenirii operei epistolare a lui Antioh Cantemir şi a prinţesei Maria Cantemir, iar Sorina Bălănescu, împreună cu lectorul polonez Katarzyna Weiske, a coordonat volumul din 1995, Relaţii Româno-polone. Studii şi articole.

Istoria literaturii ruse în context interdisciplinar face obiectul cercetării inaugurate de studiile prof. Petru Caraman despre opera lui Puşkin, ca şi studiul privind periodizarea istoriei literaturii ruse vechi, unde circulaţia miturilor este urmărită în spaţiul marii literaturi, iar formele culturale şi literare sînt surprinse în specificitatea şi modelarea lor, ca substanţă etnologică, avînd implicaţii în istoria mentalităţilor. Prelegerile şi studiile acestui profesor se înscriu în exegeza pertinentă şi echilibrată din cărţi, precum Colindatul la români, slavi şi la alte popoare (Bucureşti, 1983) sau Pămînt şi apă. Contribuţie etnologică la studiul simbolicei eminesciene (Iaşi, 1984) etc. Studiile şi articolele publicate de prof. Vasile Harea asupra istoriei literaturii ruse impun un cercetător solid, cu deschidere spre filosofie. Relaţiile literare ruso-române (Antioh Cantemir, Vlad Ţepeş în cronicile slavo-române, Lev Tolstoi despre poporul român), investigate cu acribie şi respect pentru documentul de istorie literară, au marcat preocupările ştiinţifice ale domniei sale. O finalizare a preocupărilor de istorie literară ale profesorului au reprezentat-o Cursul şi Antologia de poezie rusă sovietică din perioada 1917–1930, precum şi seria de note şi articole consacrate unor scriitori sovietici şi polonezi, semnate de Natalia Cantemir. Un reper în epocă l-a reprezentat lucrarea Scriitori ruşi şi sovietici în limba română, 1960–1975, o bibliografie selectivă, coordonată şi redactată de Andreas Rados şi de regretatul Liviu Moscovici.

După cum s-a văzut,în ultimele trei decenii, semnificativ pentru modalitatea de abordare a literaturii ruse la Catedra de Slavistică este interesul pentru studiile de poetică a textului literar. Această nouă direcţie a fost ilustrată de la început de profesorii Livia Cotorcea şi Sorina Bălănescu, lor alăturîndu-se pentru o vreme şi prof. Emil Iordache. Efortul lor s-a concretizat într-o serie de volume, astăzi texte de referinţă pentru orice specialist în domeniu. De altminteri, odată cu diversificarea disciplinelor de curs, odată cu avîntul interdisciplinarităţii şi evantaiul specializării cadrelor de la Slavistică a devenit mai larg. Către semiotică şi traductologie s-a orientat Emil Iordache, către istoria literară şi imagologie Livia Cotorcea (vezi cursul Ideea şi imaginea regalităţii la ruşi, ţinut la masterat), Leonte Ivanov (vezi Imaginea rusului şi a Rusiei în literatura română. 1840–1948, Chişinău, 2004), către mitologia slavă şi către paremiologie – Ilie Danilov, înspre comparatismul lingvistic şi istoria limbii a mers Marina Vraciu, după cum Romantismul rusesc a devenit specialitatea Ludmilei Bejenaru, Barocul european şi formele lui de manifestare din Rusia se află în sfera de interes a Nataşei Manole, lexicul rusesc şi morfologia o preocupă pe Claudia Drăcea, iar Cecilia Maticiuc este preocupată de literatura concentraţionară şi de proza emigraţiei ruse.

Sigur că un scurt istoric al catedrei nu poate oferi spaţiul necesar menţionării numeroaselor (de ordinul sutelor) studii, articole şi recenzii, publicate numai în ultimele două decenii de către membrii catedrei în cele mai cunoscute reviste de specialitate; rămîn, de asemenea, nemenţionate participările, cu lucrări, la volume colective, la congrese, simpozioane şi conferinţe, după cum nu vom vorbi nici despre critica de întîmpinare făcută în presă sau prin luări de cuvînt de unul sau altul dintre vremelnicii truditori ai acestei instituţii.

Dar se cuvine menţionat că, prin cele 5 volume de Opere ale lui A.P. Cehov, apărute la Editura Univers între 1986–1989, sub îngrijirea Sorinei Bălănescu, se propunea o interesantă modalitate de lucru în alcătuirea de ediţii critice de autor: erau adunate cele mai bune traduceri în limba română din scrierile celebrului dramaturg, pe care editoarea le însoţea cu ample studii introductive, cu note şi cu interesante repere de istorie literară, realizînd cea mai completă imagine a creaţiei cehoviene în România. Această ediţie, ca şi întreaga ei activitate de critică şi istorie teatrală a fost încununată cu Premiul Naţional UNITER pe 2018. Exemplul ei a fost urmat în 1998, printr-un proiect derulat între Editura Polirom şi Catedra de Slavistică, cînd s-au pus bazele unei noi ediţii critice Dostoievski, care să cuprindă creaţii ale marelui romancier încă necunoscute cititorilor noştri (Jurnalul de scriitor; Scrierile politice, Corespondenţa), alături de noi versiuni ale textelor deja traduse. Proiectul, coordonat la data respectivă de profesorul Emil Iordache, colaboratore al Editurii, se derulează în continuare, iar titlurile apărute în ultimii ani au cunoscut deja cîteva ediţii, semn al interesului enorm de care se bucură acest autor la noi. Tot lui Emil Iordache i se datorează ediţii critice pentru scrierile lui Gogol şi Daniil Harms. În 2005, prin colaborarea a doi dintre membrii Catedrei de Slavistică, Marina Vraciu şi Leonte Ivanov, s-a publicat o substanţială ediţie consacrată lui Antioh şi Mariei Cantemir, incluzînd o selecţie din corespondenţa urmaşilor domnitorului moldav (vezi Prinţesa Cantemir. Potret de epocă şi corespondenţă inedită, 2005), un amplu studiu al cercetătorului rus Leonid Maikov despre pomenita prinţesă, alături de un consistent volum de note, într-o încercare de a reconstitui epoca în care şi-au trăit iluziile şi deziluziile Cantemireştii. Era aceasta o viziune culturologică asupra temei respective şi o realizare meritorie a unei ediţii critice.

La toate acestea se adaugă faptul că, de-a lungul anilor, revista Catedrei Studii de slavistică, alături de Editura Universităţii, a valorificat fondul de manuscrise ale unor mari slavişti ieşeni (Petru Caraman, Vasile Harea, Ariton Vraciu), revista publicînd şi studiile unor cercetători de peste hotare (Boris Tihomirov, Viaceslav Togulev, Meri Kuşnikova, David Patterson etc.), exegeze semnate de foşti şi actuali membri ai catedrei, traduceri inedite din literatura şi filosofia ruse, sau semnalînd cele mai importante apariţii din Europa în domeniul slavisticii.

Nu putem să nu amintim aici relaţiile pe care Catedra de slavistică din iaşi le-a stabilit cu celelalte catedre de profil şi cu mediul cultural din ţară sau din străinătate prin intermediul Asociaţiei „Dostoievski” din România şi al Fundaţiei Culturale „Est-Vest”, ambele înfiinţate la 21–22 dec. 1996 sub preşedinţia profesorului Albert Kovacs şi numărîndu-i printre fondatori, alături de mari personalităţi ale culturii române, ca Al. Paleologu sau M. Şora, pe Sorina Bălănescu şi Livia Cotorcea. Participarea la simpozioanele şi congresele naţionale şi internaţionale organizate de cele două instituţii le-a asigurat celor două slaviste din Iaşi un binevenit contact cu personalităţi ştiinţifice şi culturale de prestigiu de pretutindeni, precum şi o reprezentare a Catedrei de slavistică din Iaşi la nivel naţional şi internaţional, atît prin comunicări ştiinţifice, cît şi prin publicarea acestora în reviste de prestigiu din ţară şi străinătate sau în volume colective scoase de Editura Fundaţiei Culturale „Est-Vest”. În cadrul colaborării cu Fundaţia amintită la o ediţie Dostoievski în 20 de volume, profesorul Livia Cotorcea a tradus din limba rusă Oameni sărmani, Adolescentul, precum şi un volum de proze scurte din perioada presiberiană.

În perioada ce a urmat anului 1989, asemenea altor catedre, Slavistica a trecut prin schimbări substanţiale. Ne referim aici nu doar la reorientarea didactico-metodică generală, la includerea în programa universitară a unor scriitori interzişi în spaţiul sovietic, iar prin osmoză, şi la noi, la valorificarea literaturii exilului, ci şi la modificarea conţinutului curriculumului, care a dus la reducerea numărului de ore alocate în mod tradiţional unor discipline istorice: slava veche, istoria limbii (literare), gramatica comparată. Resimţind acest fapt ca o ingerinţă în intimitatea Universităţii ca instituţie păstrătoare de tradiţii de studiu şi preocupare, colectivul catedrei a recurs la transferul studierii acestor discipline în etapa a doua, a studiilor de masterat, dorind să ofere chiar şi grupurilor eclectice de interese, orizontul amplu al slavisticii.

Modificarea programată a scopurilor învăţămîntului superior, mai ales, după trecerea la sistemul Bologna şi la cursurile de licenţă de trei ani, intrarea în rezonanţă cu cererile de pe piaţa muncii au solicitat şi din partea Catedrei de Slavistică adaptări la care era de altfel pregătită, prin includerea unor discipline cu caracter aplicat în programele de studii masterale (traductologie, imagologie) sau care să ofere posibilitatea unor deprinderi practice din cele două limbi slave predate actualmente la catedră (rusa şi polona).

Legată în mod tradiţional de spaţiul slav, prin stagiile de cercetare, pregătire şi perfecţionare efectuate în ţări precum Polonia, Bulgaria, Serbia, Cehia sau Federaţia Rusă de către profesorii săi, prin destinaţiile conferinţelor accesibile ca locaţie şi loc de muncă (lectorate), Catedra de Slavistică a restabilit legături importante cu alte spaţii culturale, neglijate în deceniul anterior anului 1989 (mai ales după cunoscutul episod al „scrisorii celor zece” în care a fost implicat lectorul polonez).

Cum s-a văzut, un loc aparte, şi ca durată, şi ca intensitate, în această privinţă îl ocupă relaţiile româno-polone. Cu o istorie de aproximativ trei decenii, lectoratul de Limbă polonă a devenit o prezenţă activă în viaţa Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, precum şi în cea a colectivului catedrei, prin conlucrarea cu universităţile din Varşovia, Cracovia, Poznan şi Lublin, prin lectoratele de limbă română din aceste oraşe (unde s-au remarcat regretaţii Dumitru Trocin, Vasile Rotundu, dar şi Natalia Cantemir). Limba şi cultura polonă au fost predate la noi, cu har şi competenţă, în perioada post-decembristă 1989, de doamnele Beata Podgorska, Katarzyna Weiske, Radoslawa Janowska-Lascar şi domnii Jerzy Cieszkowski şi Tomas Klimkowski, de Honorata Oldakowska, Elzbeta Ortyl, de către doamna Zyta-Monika Oksztul şi, începînd cu 2014, de către Dariusz Kasprzyk. Legătura polono-română a fost întărită printr-un parteneriat cu Universitatea Jagiellonă, încheiat cu cîţiva ani în urmă, prin programul Erasmus şi prin relaţiile cu alte universităţi poloneze.

În deceniul opt al secolului trecut, Catedra de Slavistică era legată şi de fosta Cehoslovacie prin activitatea de student şi lector a prof. Gabriel Istrate la Universitatea Carolină din Praga şi la Universitatea din Bratislava, dar, pe tot parcursul existenţei sale, a colaborat cu două dintre cele mai mari şi prestigioase universităţi ruseşti: Universitatea de Stat „Lomonosov” din Moscova şi Universitatea de Stat din Sankt-Petersburg. În ultimii douăzeci de ani, aceste legături cu mediile universitare din Rusia au fost perpetuate, mai ales la nivelul studenţilor români care au putut beneficia de stagii de pregătire parţiale şi complete, în cadrul uneia dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţămînt, Institutul de Limba Rusă „A.S. Puşkin” din Moscova. Nu tot atît de faste au fost relaţiile ruso-române sub raportul schimbului de publicaţii ştiinţifice (atît de prezent înainte de 1989) sau aprovizionarea bibliotecii Catedrei cu apariţii editoriale de interes pentru studioşii secţiei.

Extrem de benefic, începînd cu 1990, îndeosebi pentru studenţi, este parteneriatul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” cu Universitatea Konstanz, care constă în colaborarea Catedrei noastre, prin programe de conferinţe susţinute acolo de profesorii noştri (Livia Cotorcea, Sorina Bălănescu), precum şi prin stagii de pregătire, în cadrul programelor de masterat şi doctorat, cu „Institut für Slavistik”. Acest fapt subliniază corelarea justă şi necesară cu programele de studii în domeniul slavisticii, atît de dezvoltat în Germania şi Austria. De asemenea, în perioada de după 2000, catedra noastră a pregătit studenţi-slavişti, traducători în formare şi mediatori culturali, care au optat pentru studierea limbii şi a culturii ruse, veniţi în cadrul programului de studii Erasmus (de la Universitatea din Bari).

Chiar dacă actualmente este o entitate independentă în cadrul Facultăţii de Litere, Lectoratul de neogreacă este creaţia unui membru al Catedrei de Slavistică, lectorul Andreas Rados (1938 – 2019) . În circumstanţe favorizate prin prezenţa, în anii 1970, a unui important număr de studenţi greci la Iaşi, acesta a înfiinţat Lectoratul de Neogreacă, îmbinînd activitatea de predare a problemelor de stilistică ale limbii şi literaturii ruse cu metodica de predare a limbii române pentru studenţii greci şi a limbii neo-elene pentru studenţii români. Andreas Rados a elaborat, în acest sens, un manual de predare a limbii neogreceşti (Limba neogreacă. Curs practic, 1986), dar a şi tradus masiv din literatura elenă în cea română sau din română în elenă, obţinînd numeroase premii literare atît în România, cît şi în Grecia. Studierea raporturilor culturale româno-(neo)elene în articole şi volume publicate în România şi în Grecia a fost şi ea răsplătită prin diverse premii acordate de către Grecia şi România. Mai puţin cunoscut este faptul că ideea unui parteneriat între Universitatea „Alexandu Ioan Cuza” şi Universitatea „Aristotel” din Salonic sau înfiinţarea Fundaţiei pentru promovarea Culturii Balcanice şi Europene „Rigas Feraios” din România li se datorează aceluiaşi profesor, astăzi plecat dintre noi.

Anuarele Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” au înregistrat, în deceniul aniversării centenarului acestei instituţii şi în deceniile care au urmat, cu o anumită periodicitate, istorii mai mult sau mau puţin succinte, în general moderat critice, ale activităţii celor care i-au succedat lui Ilie Bărbulescu ca slavişti şi rusişti la Alma Mater Iassiensis. Astfel, se remarcă faptul că, deşi nu se poate degaja un model al „devenirii” foştilor profesori, mobilitatea lor (est- şi vest-) europeană în perioada de formare a personalităţii lor ştiinţifice a fost remarcabilă. Profesorul Petru Caraman, de pildă, a avut un doctorat obţinut la Universitatea Jagiellonă (1934), profesorul Ariton Vraciu, la Universitatea din Sofia, sub îndrumarea indoeuropenistului Vladimir Gheorghiev. Dintre cadrele didactice din Basarabia, care au contribuit la consolidarea Catedrei de limba rusă, profesorul Vasile Harea, un specialist în opera lui Lev Tolstoi, şi-a pregătit doctoratul la Sorbona. Deschiderea spre spaţiul slavisticii europene s-a menţinut şi la alte cadre didactice; de pildă, M.Lozbă a avut privilegiul de a lucra cu unul dintre cei mai importanţi lingvişti ruşi ai secolului trecut, Vladimir V. Vinogradov. Alte generaţii au crescut alături de aceşti îndrumători, astfel încît se poate spune că la Iaşi s-a cristalizat o şcoală solidă de slavişti (rusişti). Traiectoriile lor personale sunt accentuat diferite, iar mai mulţi dintre ei se numără de mai mult timp printre personalităţile binecunoscute ale vieţii academice şi culturale ieşene şi naţionale.

Identificată mai mult sau mai puţin cu personalitatea unui şef de catedră sau altul (Petru Caraman, Wanda Leviţchi, Vasile Harea, Ariton Vraciu, Marcela Lozbă, Livia Cotorcea, Sorina Bălănescu, Emil Iordache, Leonte Ivanov), Catedra de Slavistică a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” a inclus printre membrii săi personalităţi şi individualităţi infinit nuanţate, investite adeseori cu o carismă aparte, rămase în amintirea Iaşului academic, literar şi cultural. Însă nici o prezentare nu poate „inventaria”, oricît şi-ar dori, toate contribuţiile, lucrările ştiinţifice şi didactice, exemplele de elevare intelectuală şi de umanitate, după cum nu poate alcătui o galerie „vie” de portrete ale cadrelor didactice care s-au succedat la catedră. Contribuind la constituirea unei viziuni asupra domeniului de studiu al slavisticii şi rusisticii în România, Catedra de specialitate, care, în anii 1960–1970, număra peste douăzeci şi doi de membri, în prezent, e reprezentată de un colectiv format din cinci cadre didactice, care se străduiesc să menţină încărcătura de umanitate şi de creativitate pe care este chemată să o cultive o universitate cu o tradiţie care, în cele mai multe momente ale ei, a fost exemplară.

Prof. univ. dr. Livia Cotorcea Conf. univ. dr. Marina Vraciu

August 2023